Treceți la conținutul principal

Cota de lapte împarte caşcavalul european

Finalul lunii martie va aduce pentru piaţa laptelui un şoc aşteptat şi anunţat de multă vreme: dispariţia cotelor de lapte. În pur stilul românesc producătorii locali deja anunţă un cataclism care se va concretiza prin dispariţia micilor producători şi invazia laptelui provenind din import. O temere pe care o considerăm întemeiată prin prisma micului producător, cel care are câteva vaci care constituie, de cele mai multe ori, unică sa sursă de supravieţuire. Numai că, pentru a înţelege amploarea fenomenului şi modul cum pot fi contracarat acesta, este necesară o analiză cu mult mai profundă a ceea ce reprezintă piaţa laptelui şi a impactului asupra acesteia a dispariţiei măsurii protecţioniste adoptată de către UE încă din 1984.



Sistemul cotei de lapte este folosit de către Uniunea Europeană pentru regularizarea (limitarea) producţiei de lapte şi a produselor lactate ca urmare a faptului că, la acea vreme, în comunitate existau surplusuri de peste 1 milion de tone de unt şi peste 1 milion de tone de lapte praf degresat, iar cheltuielile cu stocarea acestora erau foarte mari, de peste 40% din cheltuielile UE pentru agricultură. În consecinţă, la Bruxelles s-a decis că începând cu 1984 să fie introdus sistemul cotelor de lapte, fiecărui stat membru având stabilită o cantitate de referinţă (cotă) a producţiei de lapte cu un anumit conţinut de grăsimi (3,5%), pe care nu avea voie să o depăşească. Pe de altă parte, niciun stat nu avea voie să-i transfere altui stat o parte din producţie.

Cantitatea de referinţă era calculată pe baza vânzărilor de lapte din anul anterior de la nivelul fiecărui stat membru, plus 1%. Ulterior, cota naţională a fiecărui stat era împărţită între livrările la producători şi livrări directe. Dacă livrările la producători depăşeau volumul stabilit, statului respectiv i se aplicau măsuri punitive (taxe suplimentare), pentru fiecare o sută de kilograme de lapte livrat peste nivelul de cotă admis, penalizarea fiind de aproape 278,3 de euro/t.

Decizia urma a se aplica şi în cazul fiecărui stat care aderă la UE, astfel încât, în 2004, România “obţinea” o cotă de lapte de 3..245.000 tone litri, dintre care 1.093.000 tone pentru livrare la producători, 1.964.000 tone pentru vânzări directe şi 188.000 tone pentru rezerva naţională. (Ar trebui menţionat că în perioada scursă de la acea dată România nu a reuşit niciodată să depăşească valorile productive anterior menţionate, producţia naţională anuală de lapte menţinându-se sub limitele impuse).

Impactul implementării sistemului cotelor ar fi trebuit să fie semnificativ ducând atât la eliminarea aproape completă a stocurilor suplimentare cât şi la creşterea preţurilor pe pieţele mondiale, a creşterii preţurilor interne pentru fermierii din UE şi la reducerea semnificativă a cheltuielilor UE pentru susţinerea producţiei de lapte.

Numai că, pentru atingerea acestor obiective UE a fost obligată să implementeze o politică protecţionistă în ceea ce priveşte piaţa laptelui european impunând taxe de import pentru statele membre ale UE, subvenţii la exportul în afara UE precum şi implicări directe când preţurile sunt sub preţul de intervenţie.

Un panaceu inutil pentru preţul laptelui

Iniţial, implementarea sistemului cotei trebuia să fie doar pentru 8 ani, începând cu 1984 până în 1992, dar ulterior s-au luat decizii repetate de extindere a sistemului în 1992, 1999 şi 2003 astfel încât, în prezent, ultima extindere având ca termen final 1 aprilie 2015. Motivele amânării succesive a datei limită de aplicare a sistemului cotelor a ţinut de turbulenţele înregistrate în piaţa laptelui, turbulenţe care a ridicat probleme sociale grave la nivelul întregii Uniuni.

De exemplu, la 8 ani de la aplicarea sistemului, în 1996, întreaga Europă era răvăşită de protestele fermierilor nemulţumiţi de evoluţia preţului laptelui pe piaţa europeană. Începând cu luna mai 2009, producători din mai multe state europene au protestat faţă de preţul mic al laptelui, exercitând presiuni asupra guvernelor pentru ajutoare. Nemulţumirile fermierilor din Franţa, Germania, Spania, Belgia, s-au transformat în proteste de stradă denunţând scăderea cu 30% a preţurilor faţă de anul 2008 (Franţa), cerând statului să se implice în susţinerea acestui sector (Germania), sau solicitând guvernului să găsească soluţii urgente pentru evitarea importurilor de lapte la preţuri scăzute (Spania) ori să intervină în scopul creşterii preţului laptelui (Germania, Franţa, Belgia).

În perioadă ce a urmat, Comisia Europeană (CE) a decis să acorde ajutoare producătorilor de lapte pentru a calma nemulţumirile acestora şi a continuat să analizeze eventuale practici anticoncurenţiale din lanţul aprovizionării cu alimente, în special în sectorul produselor lactate. La întâlnirea de lucru a miniştrilor agriculturii din UE, desfăşurată în 7 septembrie 2009, au existat divergenţe de opinie cu privire la răspunsurile date de statele membre referitoare la criza laptelui, fiind primită cu răceală propunerea Franţei şi a Germaniei privind menţinerea unei reglementări puternice a sectorului lactatelor din Europa, pentru a nu-i lăsa pe fermieri expuşi la evoluţiile pieţei, cu atât mai mult cu cât din 2015 se preconiza eliminarea cotelor de lapte din UE.

Din a doua jumătate a lunii septembrie 2009, protestele fermierilor europeni s-au accentuat. Apelul la greva lansat în 10 septembrie a condus la o înmulţire a acţiunilor de vărsare a laptelui atât la Bruxelles cât şi în Franţa, Italia, Olanda, Spania. Drept urmare, la reuniunea extraordinară a miniştrilor europeni ai agriculturii, desfăşurată în 5 octombrie la Bruxelles, fermierii au cerut, prin proteste, să se discute despre preţul scăzut al laptelui, susţinând că îi costă de 2 ori mai mult să producă laptele decât preţul pe care îl primesc la vânzare. Aceştia au mai semnalat faptul că, deşi preţul la producător a scăzut cu 40%, în magazine preţurile au scăzut cu doar 1-2%.


Producători vs procesatori

Analizele făcute la acea vreme precum şi cele care au urmat au subliniat faptul că problema reală nu constă în volumul producţiei de lapte ci în repartizarea profitului între producători şi procesatori. Astfel, o scădere a producţiei de lapte nu implică neapărat şi o creştere a preţului acestui produs ci ecuaţia economică este controlată de tandemul procesatori- comercianţi care fac orice este posibil pentru a-şi creşte sau (în cel mai rău caz) să-şi prezerve profiturile.

Pentru a putea percepe care este dimensiunea fenomenului ar trebui să comparăm preţul de avansare al laptelui la poarta fermei şi cel la raft. Uneori, diferenţele sunt exorbitante în ciuda faptului că procesatorii trebuie să-şi acopere în afara costurilor de producţie şi cele legate de colectarea şi distribuţia laptelui.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că mai mult de 70% din lapte este prelucrat sub formă de brânzeturi şi produse proaspete, iar faptul că producţia de lapte la nivel comunitar este puternic fragmentată, cu diferenţe mari între statele membre au făcut ca, în ciuda faptului că preţul laptelui românesc este competitiv cu cel din zona europeană, procesatorii să prefere laptele de import în locul celui local.

Comparativ cu preţul laptelui crud comercializat pe piaţa europeană, cel din România se vindea, în luna ianuarie a lui 2015, conform statisticilor oficiale, cu un preţ mediu de 1.3266 lei/litru faţă de media europeană de 1.4445 lei/litru. În aceste condiţii, întrebarea firească este de ce procesatorii români apelează la laptele de import în defavoarea celui intern?

Răspunsul ţine atât de provenienţa laptelui (procesatorii preferă, din motive economice, preluarea laptelui de la producători sau asociaţii de producători care pot asigura cantitatea zilnică necesară pentru susţinerea producţiei) cât şi de calitatea laptelui (conform normelor europene laptele procesat ar trebui să se încadreze în anumite norme sanitare şi de concentraţia a grăsimilor pentru a putea fi acceptat de procesatori. De altfel, comercializarea acestui tip de lapte denumit generic “lapte conform” a început să fie obligatorie şi în România începând cu 2014).

Ar mai trebui precizat că achiziţia laptelui de face de către procesator în baza unui contract sau a unei înţelegeri verbale, acesta preluând zilnic sau la două zile, în funcţie de condiţiile de păstrare şi de cantitate, laptele crud direct de la fermier. Laptele proaspăt muls poate fi păstrat 24-48 de ore în tancuri de răcire şi în condiţii de igienă controlate. În majoritatea cazurilor, procesatorul este cel care efectuează pe cheltuiala sa transportul şi analizele de calitate şi de conformitate.

Plata laptelui de face de obicei lunar sau în funcţie de condiţiile stabilite prin contract, în cazul în care acesta există, său conform înţelegerilor verbale.
Situaţia este general valabilă la nivelul întregii Europe şi implică concentrarea producţiei de lapte fie în direcţia sistemelor exploataţiilor intensive de lapte fie în asocierea micilor fermieri în cooperative de predicţie care să poate negocia şi livra cantităţi importante de lapte.

Statistic vorbind doar 6% din producţia comunitară de lapte provine de la ferme cu o capacitate mai mare de 500 tone/an în timp ce 58% din lapte este procesat de către cooperative, la care fermierii sunt membri, fermieri care deţin la nivelul UE circa 50% din acţiunile industriei de profil. În acelaşi timp, fermierii asociaţi în grupuri de producători contribuie doar cu 8% la producţia comunitară de lapte şi doar 20% din producţia comunitară de lapte este prelucrată de către procesatori independenţi.

În aceste condiţii este evident că balanţa profitului este în favoarea procesatorilor dar ceea ce nu se spune este că grosul caimacului revine comercianţilor deşi, în ultima vreme, marja profitului comerţului a început să scadă în favoarea industriei de procesare.


Lapte românesc sau de import?

Piaţa lactatelor românească este evaluată la aproximativ 1,1 miliarde euro dar din care cota care revine producţiei locale este relativă mică deoarece fermele româneşti de lapte nu asigură decât 63% din necesarul de procesare, restul de 36% provine din import UE şi 1% extra-UE. Explicaţia rezidă şi din faptul că din punct de vedere al calităţii laptele românesc care are o medie a concentraţiei de grăsimi de 37,7 g/kg este sub media europeană de 40,5 g/kg aliniindu-se astfel celui provenit din Bulgaria (37,05 g/kg) sau Ungaria (37,02 g/kg). Drept urmare, în ultimii ani, volumul importurilor de lapte (cu 3,5% grăsime) a crescut constant în România, în 2013 importându-se cu 0,7% mai mult faţă de anul anterior.

Pe de altă parte, laptele românesc nu întruneşte întotdeauna condiţiile calitative impuse de Uniunea Europeană. În vreme ce 99% din laptele provenit de la fermele din Ungaria are conţinutul organic cerut de UE, doar 40% din laptele provenit de la fermele romaneşti îndeplineşte această condiţie ceea ce subliniază diferenţa de competitivitate dintre producătorii români şi cei maghiari. În plus, scăderea abruptă a preţului la lapte în cadrul arealului European a făcut ca diferenţialul de preţ între laptele intern şi cel de import să fie nesemnificativ ceea ce face ca laptele de import să devină “preferatul” marilor procesatori.

În acelaşi timp, dacă previziunile celor de la Bruxelles sunt corecte, tendinţa de redresare a preţului laptelui în perioada următoare face că miza jocului să devină din ce în ce mai interesantă. În acest context, este demn de remarcat că anul trecut România a fost în zona fruntaşă a topului european al creşterii producţiei de lapte înregistrând un avans de 14,7% faţă de 2013. În plus, schimbarea filozofiei de subvenţionare a producţiei de lapte în 2015 prin trecerea de la o subvenţie pe cap de animal la cea legată de cantitatea de lapte furnizată ar putea accelera acest trend.

O schimbare de filozofie financiară care într-adevăr va lovi în micii fermierii dacă aceştia nu se vor replia pentru a-şi creşte productivitatea fermelor. Or, pentru aceasta nu va fi suficientă înfiinţarea cooperativelor sau asociaţiilor de producători ci şi schimbarea calităţii şeptelului prin înlocuirea celui actual cu râse mai productive şi crearea sistemelor intensive de producţie.

De altfel, din graficul de mai sus se poate vedea clar cum perioada 2014-2015 va fi una de cotitură în ceea ce priveşte producţia de lapte deoarece schimbarea calităţii şeptelului va duce la la o inversare a raportului dintre cantitate de lapte produsă şi cea a numărului de capete de vacă existente în fiecare fermă.


Cine se va înfrupta din caşcaval?

Toate aceste schimbări înseamnă în ultimă instanţă investiţi pe care mai mult ca sigur micii fermieri nu şi le pot permite. Poate că unii dintre ei prin asociere vor putea accesa surse de finanţare care să le permită această creştere de productivitate dar aici rămâne fără răspuns întrebarea dacă sistemul financiar este dispus să rişte în acest domeniu. Şi când spunem asta nu ne referim numai la “renumitele” fonduri europene” (din ce în ce mai puţine şi mai dificil de accesat) ci în primul rând la sistemul bancar care nu pare a fi pregătit pentru o astfel de piaţă cu un potenţial imens.

Asta în condiţiile în care acum se dă startul într-o cursă nebună pentru împărţirea imensului caşcaval numit piaţa laptelui european şi, implicit, a celui mondial. Astfel, pe plan european este de aşteptat ca în următorii zece ani să fie promulgate noi legi pentru alimentele ca urmare a schimbării Politicii Agricole Comune (PAC), a unor tratate cu unele state non UE, politica Rusiei în ceea ce priveşte importul de produse agricole din spaţiul comunitar, sau tendinţele de consum din statele membre şi nu numai.

În acest context, analiştii economici, iau în calcul, pentru piaţa laptelui, două scenarii:

- scenariul I: producătorii vor continua să livreze laptele în aceleaşi condiţii de igienă, alţii însă, din motive economice vor uita o parte din reguli şi vor produce lapte” neconform” ceea ce va obliga Comisia Europeană să înăsprească regulile de igienă. Numai că aceasta va duce la discriminări în rândul producătorilor care se va reflecta, prin intermediul etichetei de la raft, în obiceiul de consum al cumpărătorului care va inclina să achiziţioneze lapte de import.

- scenariul II: după dispariţia cotelor, statele în care se înregistrează supraproducţie de lapte îşi vor permite să exporte cantităţi mari de lapte la preţuri mai mici decât ale altora transformând în victime colaterale pe micii producători locali care nu-şi permit să mai scadă din preţ astfel încât, implicit, vom asista la o creştere a importurilor.

Indiferent însă care dintre aceste scenarii va fii validat este cert că atât producătorii cât şi procesatorii de lapte trebuie să facă faţă unei alte provocări cu mult mai serioase: scăderea apetitului populaţiei pentru produsele lactate proaspete în favoarea celor procesate. Conform estimărilor celor din cadrul Comisiei Europene singurele zone în care se mai pot înregistra în următorii ani creşteri ale consumului sunt cele ale lactatelor funcţionale (cele îmbogăţite cu minerale şi produşi benefici pentru funcţionarea corpului uman) şi cel al brânzeturilor.

Asta deoarece piaţa laptelui praf a ajuns la un nivel de saturaţie datorat în primul rând ratei demografice negative şi concurenţei internaţionale (liberalizarea pieţei laptelui european însemnă implicit şi deschiderea către importurile provenite din SUA, Australia, Noua Zeelandă etc). În acelaşi timp, surplusul de lapte va începe să fie direcţionat către zone cu potenţial mare de absorbţie cum este Rusia sau China numai că pentru aceasta nu se poate discuta de lactate proaspete ci doar de cele procesate de tipul brânzeturilor.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Au mai rămas doar câteva zile pentru accesarea schemei de ajutor de stat „Sprijin pentru prima împădurire şi crearea de suprafeţe împădurite”

Reamintim că până la 31 martie, deţinătorii de teren agricol şi neagricol pot accesa Schema de ajutor de stat „Sprijin pentru prima împădurire şi crearea de suprafeţe împădurite”, în cadrul Măsurii 8 „Investiţii în dezvoltarea zonelor împădurite şi îmbunătăţirea viabilităţii pădurilor”, SubMăsura 8.1 „Împăduriri şi crearea de suprafeţe împădurite” din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală – PNDR 2014 - 2020.

Această schemă de ajutor de stat este implementată de APIA, toate documentele necesare accesării fiind disponibile pe pagina de internet: http://www.apia.org.ro/ro/submasura-m-8-1.

„Novac afumat din Țara Bârsei” devine produs protejat la nivel european

În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene s-a publicat astăzi, 6 aprilie 2017, decizia de înregistrare a denumirii în Registrul denumirilor de origine protejate și al indicațiilor geografice protejate pentru produsul Novac afumat din Țara Bârsei (IGP).

România are la această dată trei produse protejate la nivelul Uniunii Europene – Magiunul de Topoloveni – Indicație Geografică Protejată (2011), Telemeaua de Ibăneşti – Denumire de origine Protejată (2016), Salamul de Sibiu - Indicație Geografică Protejată (2016), iar în 20 de zile începând de astăzi, va avea al patrulea produs protejat, respectiv Novacul afumat din Țara Bârsei - Indicație Geografică Protejată.

Facem precizarea că încă două produse, respectiv Cârnaţii de Pleşcoi şi Scrumbia de Dunăre afumată, se află pe circuit la Comisia Europeană în vederea obţinerii protecţiei la nivel european pentru sistemul de calitate Indicație Geografică Protejată.

Ministrul Irimescu: Agricultura a pierdut 1,28 miliarde de euro. Măsurile de remediere pentru 2014-2020

România a reușit să atragă 88,36% din fondurile europene disponibile pentru Agricultură în exercițiul financiar 2007-2013.

Suma dezangajată a fost de circa 1,28 de miliarde de euro, a explicat ministrul Agriculturii, Achim Irimescu, argumentând că principalele motive care au făcut ca o parte din banii comunitari să nu fie cheltuiți se referă la dificultățile beneficiarilor de a asigura cofinanțarea de 50%, precum și birocrația creată din ”excesul de zel” de autoritățile române.

Pentru a veni în sprijinul beneficiarilor, Ministerul Agriculturii are în vedere simplificarea procedurilor, eliminarea așa-numitor ”condiții speciale”, precum și înființarea unui fond de garantare pentru agricultură și a unui fond mutual pentru despăgubiri.

”Problema cea mai importantă a fost cofinanțarea, asigurarea celor 50% de către beneficiari, motiv pentru care anul trecut s-au anulat proiecte de 800 de milioane de euro. A doua cauză – birocrația și în acest sens, sigur, ne-am propus și o să vă prezint în…